Este un impediment, evident, pentru jucători, pentru suporteri, pentru toată lumea care este preocupată, într-un fel sau altul, de soarta Petrolului.

Dar, parcă este mai dulce pribegia având în stare latentă gândul că, la revenirea acasă, petrolişti ar putea beneficia de o arenă modernă.

Va fi un handicap pentru Petrolul faptul că va evolua la Strejnic, stadionul Ilie Oană fiind un adevărat talisman pentru gruparea antrenată de Răchită, Petrolul fiind neînvinsă în ultimul sezon pe aceastră arenă.

Există, însă, şi un revers al medaliei, în sensul că, mobilizaţi suplimentar de ideea construirii unui stadion modern la Ploieşti, jucătorii Petrolului s-ar putea bucura de două ori la finele campionatului care începe pe 21 august : pentru promovare şi pentru o arenă nou-nouţă.

Ar fi prea frumos, nu?

Din păcate, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul primei ligi de fotbal a României, există probabilitatea ca unele echipe să fie înscrise în competiţie cu doar câteva zile înainte de startul acesteia.

Dacă vom vedea şi la handbal un caz similar cu cel al echipei de fotbal Pandurii Târgu Jiu, măcar să fie CSM Ploieşti formaţia care să beneficieze de o asemenea „carte verde”.

Şi exemplele pot continua la nesfârşit. Nu poţi să mai crezi nicio declaraţie a oamenilor care se fălesc că mănâncă fotbal pe pâine, pentru că, apropae toţi, îşi ascund incompetenţa în spatele unor declaraţii date “la mişto”.

Şi dacă aşa sunt ei obişnuiţi să se comporte, de asta vor avea şi ei parte de la opinia publică prahoveană care, deocamdată, mai este preocupată de fotbal.

Cum, din 1995 încoace, cea mai mare realizare a fotbalului prahovean a fost salvarea Astrei de la retrogradare în sezonul trecut, marii “domni” care se laudă că sunt oameni de fotbal ar trebui să facă un singur lucru: să tacă!

Oricum le-ar ieşi mai bine decât tot ceea ce au încercat până acum!

Nu e prost, dar ghera care-i strânge stomacul ca într-o menghină îl face să-şi piardă simţul realităţii. Uşor, dar sigur.

Doar licărirea din ochii tulburi îi trădează, în continuare, capacitatea de a-şi mai utiliza sinapsele.

El crede că poate, încă, să găsească un restaurant luxos care să-l trateze ca pe un client important şi, după ce-şi va domoli teribila foame va fi capabil să „inventeze” o afacere pe care să o conducă într-un mod cu adevărat triumfal. Se uită, mândru, într-o oglindă şi îşi sterge reverul sacoului pentru a-şi reaminti faptul că „este unul de firmă”.

Se hrăneşte, pur şi simplu, cu aceste senzaţii, uitând complet că se află pe o stradă murdară, având haine ponosite şi o gheară care-i strânge stomacul ca într-o menghină.

Nu mai are mult şi va leşina…

Aşa se comportă şi conducătorii din fotbalul prahovean. Aruncă „pe piaţă” tot felul de butade despre obiectivele îndrăzneţe pe care le au echipele manageriate de ei, dar nu realizează că sunt aproape de colaps şi că, deocamdată, ei alimentează un fotbal „leşinat”.

În urma acestei ediţii, destul de sărăcăcioase în privinţa fotbalului – spectacol, vor rămâne, cu siguranţă, în memoria colectivă elementele de marketing – vuvuzela şi Jabulani (mingea oficială)- şi, firesc, celebra caracatiţă Paul, probabil cel mai bun parior din lume la acest Mondial.

E în firea omului să se agaţe de lucrurile care definesc într-un fel sau altul imaginile pe care retina lui le percep şi, tocmai de aceea, vor fi mai mulţă, peste ani, aceia care îşi vor aminti de meciurile de la Cupa Mondială din Africa de Sud mai degrabă prin prisma zgomotului asurzitor al vuvuzelelor, prin traiectoriile ciudate ale lui Jabulani şi prin pronosticurile date de Paul. Doar cei pasionaţi cu adevărat de fotbal îşi vor aminti şi faptul că Spania a câştigat, în premieră, Cupa Mondială şi că Olanda a pierdut a treia finală pe care a jucat-o.

Se va întâmpla aşa pentru că omul e mai atras de ambalaj decât ceea ce e înăuntru şi, oricât ar vrea unii sau alţii, aşa va fi mereu!

Nu e nici măcar o mare provocare pentru el, aceea de a promova Chimia din Liga a III-a în al doilea eşalon. Chiar dacă se va întâmpla acest lucru, Grigore nu va bifa cine ştie ce realizare în CV. În schimb, dacă nu se va întâmpla aşa ceva, atunci va primi un nou „şut”, fără nicio jenă, din partea celor care anunţau, în urmă cu un an, că îşi vor da demisia odată cu fostul antrenor- Sebi Tudor.

În aceste condiţii, chiar dacă se va supăra, Tavi- indiferent de promisiunile care i s-au făcut – are şanse mici să bifeze un sezon întreg la Chimia.

Şi nu eşecul cu nemţii este important, ci faptul că o naţiune greu încercată ştie să îşi respecte valorile.

Maradona a fost un geniu al fotbalului şi, doar pentru atâta lucru, este privit ca un idol în ţara lui.

Oamenii săraci care dansează tangoul mai bine ca oricine în lume îl apreciază pe Maradona pentru că este unul de-al lor şi reprezintă un brand de ţară.

Chiar dacă în discuţie este un om care şi-a bătut joc, la un moment dat, de tot ce i-a oferit viaţa. S-a drogat, s-a îmbătat, s-a complăcut în tot felul de aventuri , şi-a neglijhat familia şi prietenii.

Chiar şi aşa, el este Maradona, iar argentinienii, care-i recunosc valoarea, îl vor adula şi după ce Argentina va pierde de 20 de ori în faţa Germaniei sau a altcuiva.

Noi, românii, îl avem pe Hagi, un om cu un nume recunoscut în toată lumea. Dar, spre deosebire de sud americani, care îşi idolatrizează “drogatul”, noi râdem de Hagi că nu vorbeşte academic şi îl luăm la mişto pentru nereuşitele sale ca antrenor.

Şi toate astea fără ca Hagi să fie vreun drogat, ci un prosper om de afaceri care a ştiut să-şi chibzuiască banii adunaţi ca jucător.

Dar, e oarecum firesc să crezi că tangoul e un dans penibil, atâta vreme cât tu îţi zdruncini creierii ţopăind la sârbă!

Mircea Bucur este un conducător de club care a făcut această greşeală. Pasionat până în măduva oaselor de acest sport, el a ţinut cu dinţii ca echipa pe care o patrona, Petrolul Teleajen Ploieşti, să evolueze în Liga a III-a, fiind pregătit doar emoţional pentru a face pasul de la fotbalul judeţean la eşalonul superior. Pentru că, din punct de vedere material, nu a existat niciun fel de garanţie, încă de la startul sezonul trecut, că va putea încheia competiţia. Şi nu a încheiat-o!

Şi-a cheltuit banii degeaba, jucătorii au plecat, echipa a fost exclusă din competiţie; concret – nu a rezolvat mai nimic.

Păcat, pentru că în situaţia fericită în care şi-ar fi calculat paşii aşa cum trebuia, Bucur se putea bucura acum de un alt statut.

Dar, dacă uiţi că focul este cel care generează fumul, şi nu invers, aici ajungi!

Nici nu a început noul sezon al Ligii a II-a, că au şi apărut voc care-i cer lui Răchită ca înainte de a obţine promovarea echipei să rezolve el situaţia acţionariatului, în sensul că Luca şi Bercea să nu mai aibă nicio legătură cu gruparea petrolistă.

Un non-sens total, care nu face altceva decât să bulverseze pregătirea echipei pentru dificilele meciuri care vor urma, pe teren, cu adversarii din lupta pentru promovare.

Răchită a arătat, cel puţin până acum, că principala lui preocupare o reprezintă promovarea echipei în Liga I, acolo unde toţi ploieştenii pasionaţi de fotbal ar vrea să vadă gruparea petrolistă.

Şi bine face, pentru că au fost mai multe sezoane în care Petrolul nici măcar nu şi-a propus acest lucru.

Dar nici aşa nu e bine, în ochii unora, care ar vrea ca dintr-o dată, „căruţa” pe care a decis să o conducă Răchită să devină Mercedes, să arate „beton” şi să aibă şi sute de cai putere.

Nu de puţine ori am auzit replica : „Ce să vad la un meci între Slovacia şi Noua Zeelandă?”, folosită pentru a-şi scuza lipsa de interes pentru o competiţie de nivel mondial, care, chiar dacă a lăsat de dorit din punctul de vedere al spectaculozităţii, a scos în evidenţă alte valenţe ale fotbalului modern- organizarea defensivă, disciplina tactică şi disponibilitatea la efort anaerob, care să permită un presing sufocant.

Pentru oamenii care nu au legătură cu fenomenul, lipsa spectacolului poate fi condamnabilă. Dar pentru fotbaliştii în cauză, dezinteresul este de neînţeles.

Păi tu, care dai cu piciorul în minge, de multe ori greşit, pe coclaurile judeţului, consideri că nu se joacă „nimic” la Mondiale?

În mod normal situaţia ar putea fi catalogată ca neverosimilă, dar, la noi, unde orice aberaţie- indiferent de domeniu- e considerată ceva firesc, ea reprezintă un adevăr pregnant, care te face să te gândeşti la micimea fotbalului românesc şi a celor care se cred „fotbalişti”.